Importanţa Sfintei Scripturi de la 1688 pentru viaţa religioasă din spaţiul românesc

Abstract

Cultura românească, prin tot ce are ea specific şi major, este o cultură creştină, întemeiată pe Evanghelie înţeleasă ca Scriptură Sfântă şi mesaj divin. Se poate reconstitui această cultură, de cel puţin şapte secole, prin documente şi izvoare narative. Un rol determinant l-a avut, în acest sens, Biserica lui Hristos prezentă în tot spaţiul românesc.
În Evul Mediu, voievozii, cnejii şi, apoi, domnitorii vor organiza o administraţie de stat cu cancelarii şi sfaturi domneşti; vor asigura o politică culturală, de învăţământ şi educaţie. În această operă se vor sprijini pe Biserică. Din perspectiva intereselor de stat, a vieţii social-politice şi social-economice, se poate vorbi de o cultură relativ dezvoltată (secolul al XIV-lea), care presupunea formarea în prealabil a unor specialişti, adică a unor cărturari.
Astfel, pentru pregătirea clerului şi a slujitorilor cancelariei domneşti şi ai administraţiei orăşeneşti s-a dezvoltat învăţământul de pe lângă mănăstiri şi episcopii. Acesta era astfel organizat, încât să fie în stare să satisfacă nevoile superioare de cultură solicitate de pregătirea cadrelor pentru învăţământ, cult şi administraţia de stat.