Sfinţenie şi genialitate

Abstract

În firea umană, instinctul creator reprezintă o eternă tentaţie (Platon), a cărei origine s-a pierdut în timpuri care au scăpat memoriei vreunui cronograf, dar gestul originar, care să introducă ceva absolut nou în lume, l-a reţinut memoria mitică, în sensul în care mitul este o „poveste adevărată“ (Mircea Eliade). Gestul adamic, prin care interdicţia divină este încălcată, poate fi considerat, din perspectiva originalităţii, un gest creator. El viza efectiv un gen de creaţie care privea omul însuşi, în măsura în care acesta se încrede în cuvântul şarpelui „veţi fi ca Dumnezeu“, anume „creaţia de sine“. Dumnezeu nu l-a împiedicat pe om să devină, dimpotrivă. Omul trebuia să crească întru Dumnezeu şi alături de Ziditorul, nu depărtându-se prin neascultare. Mărturie stau prima parte a poruncii „din toţi pomii din rai ai voie să mănânci“ şi îndemnul „creşteţi şi vă înmulţiţi“.