Însemnătatea treimiologiei Sfântului Atanasie cel Mare şi disputa ariană

Abstract

Secolul inaugurat de domnia lui Constantin cel Mare (306-337) este cunoscut în istoria Bisericii ca o perioadă de înflorire şi propăşire, numindu-se îndeobşte „secolul de aur“. Cauza majoră pentru care creştinismul se dezvoltă nestingherit o constituie, iniţial, tolerarea şi, ulterior, oficializarea lui ca religie a imperiului.
La 30 aprilie 311, Galeriu a dat un edict de toleranţă pentru creştini, cu care sunt de acord Constantin şi Liciniu. Însă, la 5 mai 311, Galeriu moare, aplicarea edictului fiind doar parţială. Maxenţiu va fi mai generos, ordonând să li se restituie creştinilor şi clădirile confiscate în vremea persecuţiei.
După lupta din 20 octombrie 312, de la Pons Milvius (Podul Vulturului), în care Maxenţiu este înfrânt «instinctu divinitatis» (prin inspiraţie divină), Constantin cel Mare împreună cu Liciniu publică Edictul de la Milan, din ianuarie 313, prin care creştinismul devine „religio licita“ (religie permisă) în imperiu.